|
|
Ohh.. Nu am mai postat de ceva timp nextul, asa ca am hotarat sa scriu din mai multe perspective, asta ca un Bonus pentru ca a-ti avut rabdare cu nextul (:
Cap 7.
[Babette - Mama lui Chloe]
Alergam disperata pe holurile spitalului incercand sa gasesc doctorul care imi operase fiica. Pierdusem notiunea timpului, stiam doar ca au trecut cateva ore de la incidentul ce avea sa ma arunce intr-o depresie totala, daca rezultatul nu era unul favorabil. - Doamna Rocha.. Printr-o miscare brusca mi-am intors privirea la barbatul in halat alb din spatele meu. - Domnule doctor, cum se simte? Nu pusesem intrebarea "Mai traieste?" pentru ca voiam sa cred ca e asa. - Se simte bine, a avut un noroc extraordinar. Domnisoara Chloe are ceva ce se intalneste foarte rar la o adolescenta de numai 17 ani. Am tacut din gura, asteptand detalierea propozitiei. - O coloana vertebrala foarte solida, care a reusit sa opreasca cutitul inainte ca acesta sa ii afecteze sistemul respirator. Altfel, va pot asigura ca ar fi murit instantaneu. De asemenea, nici nu va paraliza, ca ceilalti pacienti, deoarece nu i-a fost afectat vreun nerv. - Poate primi vizite? - Ma tem ca nu, momentan va sta in coma cateva luni, iar dupa aceea probabil ca o sa fie externata. Am oftat usurata, copila mea continua sa traiasca, pana la urma ii vom sarbatorii ziua de nastere cand va iesi din coma. - Din pacate am si o veste proasta. Ma bucurasem prea repede, stiam ca nu putea sa fie totul in regula. - In urma diagnosticului nostru, am constatat ca fiica dumneavoastra sufera de o partiala amnezie. - Adica si-a pierdut memoria!? - Stati putin, am spus partiala. Asta inseamna ca nu a uitat chiar tot, stie.. lucrurile esentiale. - Precum? - Precum cine ii sunt parintii, in ce oras s-a nascut, ce a facut pana in varsta de 10-12 ani. Aveam o gramada de ganduri, dar unul singur le domina pe toate. Am zambit, iar apoi m-am intors in salonul mare. Sotul meu statea pe o canapea maro din piele, cu mainile la tample, incercand sa se calmeze. Imediat ce ma observa se grabi sa vina catre mine. - E bine? A patit ceva? - Nu numai ca e bine, dar are pierderi de memorie. - Si asta e un lucru bun!? - Normal ca e, nu intelegi ca poate sa aiba o noua viata? Intr-un alt oras, departe de toti, si mai ales de amintirea "lui". - Pai si cum o sa facem asta daca ea nu stie ca noi suntem parintii ei? - Off.. doctorul a spus ca isi aduce aminte de familie si de momentele din copilarie. - Bine, am inteles. Mai am doar o singura intrebare. - Hmmm..? - Trebuie sa te gandesti ca are 17 ani, e normal ca la varsta ei sa aiba un prieten. - Unde vrei sa ajungi? - Daca o sa ne intrebe de el, ce o sa ii spunem? Pentru mine era un detaliu insignifiant, dar pentru Chloe avea sa fie cel mai important lucru. Dupa cateva minute mi-au aparut in minte acei ochi albastrii dupa care fiica mea a plans de atetea ori inainte sa il cunoasca pe Ethan. - Ronald.. am soptit eu. - Ronald!? Te referi cumva la copilul Sandrei? - La cine altcineva? - Nici nu ma gandesc. - Nu fi asa, e bogat, frumos si inteligent. Plus ca acum cateva zile am vorbit cu Sandra la telefon si mi-a spus ca a intrebat de Chloe a noastra. - Nu stiu ce sa zic.. - Gandeste-te ca face parte din copilaria lui Chloe si exista sansa sa isi aminteasca de el. - In regula, o sa facem cum zici tu. Dar lui Ronald ce o sa ii spunem? - Gasesc eu ceva, am la dispozitie cateva luni pana isi revine din coma Chloe. - Cateva luni!? - Scumpule, trebuia sa dai la medicina..
*
[Chloe]
Plictisita ca intotdeauna, m-am asezat pe jos, tragandu-mi genunchii catre piept. Ma saturasem de acei patru pereti albi care ma inconjurau. Halatul meu nu se murdarea niciodata, mai ales ca ma aflam in acea camera de o vesnicie. Nu stiam cand e zi sau cand e noapte, nu mancam, nu dormeam, nu faceam nimic iesit din comun pentru mine. Pur si simplu asteptam.. De fiecare data cand nu aveam la ce sa ma gandesc derulam in minte povestea de dragoste a doi vampiri, schimbandu-i de fiecare data finalul. Imi doream si eu sa simt dragostea, sa ma pierd intr-o frenezie nu intr-un abis alb uitat de lume. - A sosit timpul.. Am inghitit in sec, ascultand vocea care ma adusese in acel loc lipsit de viata. - Imi dai drumul? speram sa scap de toata acea monotonie care ma sfasia pe interior. - Da, draga mea, acum esti libera sa pleci. Imaginea unei usi se forma pe unul dintre pereti, am alergat spre ea, deschizand-o fara a ma uita inapoi. O lumina orbitoare imi facu constiinta sa dispara pentru cateva secunde. Cand am deschis ochii am vazut chipul mamei aplecat deasupra capului meu. - Mama.. silabisisem acel cuvant, punand toata dragostea mea in el. - Tom, s-a trezit!!! Tom!!! Auzind numele tatei mi-am dat seama ca trebuia sa fie prin preajma. Atunci cand s-a apropiat si el de mine mi-am dat seama ca parintii mei erau mai.. batrani. - Unde ma aflu? - Intr-un spital, scumpo. - Cat timp am fost plecata? Ai mei isi aruncara cateva priviri, apoi imi raspunsesera cu calm. - Doi ani.
*
[Ethan]
Simteam ca ma sufoc, caldura din cabina era insuportabila. Am oprit dusul, deschizand usile din plastic ale incaperii cilindrice. Prosopul era aruncat undeva pe gresie, nu departe de locul unde ma aflam eu. L-am luat de pe jos si mi l-am asezat in jurul bazinului. Stiam ca pe masuta din bucatarie ma astepta o cafea facuta in urma cu 20 de minute, dar nu aveam chef sa o beau. Peste un sfert de ora trebuia sa fiu in fata restaurantului "Biggest" unde ma astepta Shteine, insotit de un viitor client. Fara sa pierd prea mult timp am pus pe mine o pereche de blugi si un maiou negru. Camera mea de hotel era un dezastru, dar nu degeaba existau mananjere. Avand bucataria in drum, am luat o gura din cafeaua asezata pe masuta pictata in stil japonez. M-am stamabat imadiat ce am dat de gustul amar, inainte faceam o cafea extraordinara, dar timpul isi pusese amprenta asupra mea.
_______________________________________ Dear Guys.. If a girl come out of the bath just to answer you at the phone.. MARRY HER! Dear Girls.. If a guy pauses a video game just to text you back.. MARRY HIM!
|
|