 мγкαModeratorDin: Ploiesti
Postari: 1100
|
|
Bun deci dupa cum am anuntat voi posta concursul. Tema concursului a fost:
``Demonul din viata mea``
1.Se auzeau suspine în noaptea aceea, cerul își strânsese laolaltă toți norii și începuseră un atac împotriva somnului dulce. Aerul era rece, aproape înghețat, iar din hol veneau niște sunete bizare asemănătoare unui bâzâit de albine amestecat cu sunetul făcut de un televizor stricat când ecranul se face numai dungi. Eram înconjurat de o pătură din pene întunecate, ce mă ținea strâns precum un uliu își ține puiul la piept. Mereu când vedeam păsările negre pe ceruri mă speriam, nu știam de ce, dar ceva la acea imagine îmi provoca o stare de groază. Orologiul din piața centrală bătea ora doisprezece noaptea, ultimul sunet care se presupunea să se audă până dimineața, de parcă oamenii care conduceau toată această mascaradă și-ar fi lăsat păpușile în repaus. Dar totuși pentru ce? De ce dormim noaptea și nu ziua? Cu ce e diferită o seară întunecată de miezul zilei? Se dădea bătălia asta între Soare și Lună, toți erau prea adormiți pentru a observa asta, dar ceva la penajul din jurul meu s-a stricat, s-a rupt, s-a destrămat, iar ochii mi-au zburat din trup.
Camera pe care o închiriasem în acel hotel ieftin era destul de micuță, astfel încât mobila stătea înghesuită în atâtea covoare și mochete. Fereastra se afla în fața patului dublu și era un pic deschisă, vântul răscolind praful de dinăuntru printr-o singură mișcare. Ochii mi s-au așezat la loc, dar într-un alt corp, unul mai mult sau mai puțin vizibil, imaginar, căci nu îmi puteam închipui perle fără cochilii. Chiar dacă nu era al meu, simțeam lama ascuțită și înghețată pe obraji și strângeam din dinți de frig. Orașul era imortalizat, nimic nu se mișca, numai luminile uriașe stăteau aprinse și orbeau întunericul cu reclame publicitare sau alte prostii umane. Totul era atât de... diferit.
Luna plină plutea pe câțiva nori și lumina pe o distanță scurtă în jurul ei, făcând cerul să pară tot un fum. Masca mea prea sfântă de peste zi mi s-a risipit în bătaia vântului, iar în urma ei rămâneau urme de sânge, mucegai, murdărie. Stele erau martore carnajului și tăceau crezând că se vor face nevăzute, însă strălucirea lor pură le dădea de gol perversitatea contemplării unei astfel de scene. Începeam să prind control asupra degetelor înghețate, picioarelor moarte, gâtului țeapăn și așa mi-am întrupat sufletul într-o adevărată ființă fără sens, fără rost.
Orașul ăsta atât de perfect, atât de plin de rahaturi bune, atât de al naibii m-a enervat în ultimul hal. Am clipit în nervozitatea momentului și am văzut Central Business-ul în flăcări, toate cele 47 de etaje ale sale, în flăcări. Din păcate momentul nu a ținut mai mult de o clipă, căci când m-am uitat mai bine l-am văzut din nou întreg și luminat doar de câteva reflectoare ce stăteau la baza construcției. Arrr, toată această singurătate liniștită m-a supărat atât de tare încât din ochi mi-au ieșit scântei ce au aprins aerul plin de gaz împuțit.
Toată atmosfera s-a încălzit, iar pielea mea de mort sclipea victorioasă în bătaia unei flame roșiatice din văzduhul cuprins de teroare. Tot orașul luase foc în pupilele mele, toate acele persoane ipocrite ardeau în Infern, iar ceva din sufletul putrezit a făcut să iasă niște sunete groase și aproape imperceptibile printre buzele crăpate și vișinii: „Aliquam erat mundus in ventum dispergentur*.” Savuram momentul de unul singur, căci Luna începuse și ea să se destrame și să cadă-n meteoriți pe pământ, împrăștiind visurile tuturor în apele tulburi de oameni morți. Frumusețea dezastruoasă mă acaparase și mă atrase într-un vals lent cu Moartea, însă nu aveam să fac răsucirea divină, căci ceva luciferic lumina dinăuntrul meu. Devenisem o stea solitară ce privea un adevărat spectacol de sânge. Toată fericirea de care nu am putut avea parte în viață mi se desfășura în fața ochilor, era minunat, mirific, nemaipomenit, mă simțeam atât de fericit, de împlinit. Nu avusesem o dorință concretă, totul s-a întâmplat brusc, dar la fel de brusc Ei au profitat de mine.
Au trimis un duh din centrul pământului spre mine, o țintă precisă, imposibil de ratat, singurul supraviețuitor al visului nocturn. Din toate dârele acelea de fum s-a ridicat una singură, mare, uriașă, gigantică ce semăna mai mult cu un abur, dar care mirosea a scrum uman. M-a cuprins fără să mă lase să clipesc, m-a învelit într-o mantie de pene negre și m-a lăsat legat undeva într-o parte rece de creier. M-am simțit atât de neputincios, de folosit, de murdar, așa că am încercat să evadez, însă fără reușită, căci mă ținea un uliu adevărat între niște gheare ascuțite. Pentru o secundă, pentru mai multe, pentru câteva minute, pentru vecie nu mi-a mai fost frică de pasăre. Nu știu cum, dar am simțit-o dintr-o bucată cu mine, ceva din penele ei se contopiseră cu ochii mei, prețioșii mei. Și am încercat să folosesc asta în avantajul meu, am încercat să ies de acolo, să împing, să forțez, dar iar nimic.
Însă nu m-am dat bătut, am simțit că am în mâinile inexistente toată forța necesară cât să dobor fiara din adâncuri. Am trimis o vibrație corpului meu, i-am dat un semn să se trezească. S-a ridicat din pat și a pășit încet, încet până în spatele inamicului, având elementul surpriză la îndemână. I-am strigat: „Trage!”, iar acesta a ochit ținta cu pistolul de la curea. Frigeam de nerăbdare să îl văd pe răul ăsta care mi-a spulberat momentul feeric cum moare, cum se prăpădește, dar ceva din nebunia asta mi-a sărit din vedere.
Dacă avea să-mi moară răutatea cum voi putea trăi în lumea asta infectă? Voi fi atât de vulnerabil fără rău, voi fi singur, înconjurat de perfecțiune și de lacrimi. Nu știam dacă mă duc dracului mai repede sau mai încet cu sau fără răutate, dar știam sigur că nu aveam să o duc mai bine fără de ea. Așa am fost forțat să ajung în situația asta, aici, acum, pe patul de moarte, conectat la o mie de cabluri și ale tâmpenii, precum un robot. Ultimele mele clipe se derulează mereu atât de încet și parcă încearcă să-mi spună ceva toată această mascaradă.
Mi-am împins focul spre abis, glonțul apei s-a dus undeva în aer, iar mai apoi a picat în pământul pribegit. Nu s-a auzit, simțit nimic. Am reușit însă să văd orașul în ultimele sale clipe de glorie, flăcările acaparaseră tot parcul, iar statuia măreață a călărețului fără cap era mai luminată ca niciodată, căldura infernală îmbrăcata poalele pietrei și o făceau să învie. Am văzut și calul alergând liber prin văzduh, însă nu i-am auzit tropăitul. Era singur calul alb, singur ca și mine... Dar era liber... Și eu eram liber. Sângele mi-a fiert în vene până am atins solul, s-a încălzit atât de tare încât s-a evaporat.
Când am atins cimentul înflăcărat, am auzit ultimul sunet pe care aveam să-l aud vreodată: oasele mele trosnind și rupându-se în mii și mii și mii de alte oase, mai mici, care la rândul lor s-au crăpat și au rezultat altele și altele. Într-adevăr, m-am făcut zob cu pământul.
Restul poveștii e istorie, rămas singur, fără diavolul din inimă, am murit în batjocura societății, au aruncat cu pietre în mine și m-au acuzat de blasfemie. Nu mi-a păsat, nu-mi va păsa, căci gândurile nostalgice legate de visul ce mi-a fost dat să devină realitate mă cutremurau mereu și nu mă lăsau să dorm. Acum, sincer, nu am avut altă soluție, toate variantele duceau spre o singură cauză: moartea demonului din mine.
*Lat., Lumea voastră s-a risipit în bătaia vântului
2.Tu taci cand soarele apune, te uiti la mine de parca as avea raspunsul, ti-e frica de intuneric, ma lasi sa traiesc, dar nu ma lasi sa te sarut... De ce?
Noaptea a venit, scantei bantuie cerul, iar tu taci... Nu stiu daca sa-mi fie teama si sa plec. Nu vreau sa te las aici in pustiu. Tu esti moartea si viata mea. Tu reprezinti noaptea, nu suporti soarele si totusi il adori si ti-e frica in lipsa lui. Nu inteleg. Fa-ma sa inteleg!
Vezuviul erupe, lacrimi se scurg pe obajii inghetati si stacojii. Ma privesti, intinzi mana si cu un deget imi rapesti perla lichida. O gusti si imi zambesti amar, ce inseamna asta, luceafar drag?
3.Afara noaptea intuneca intreg peisajul si face ca totul sa para sumbru, nemilos si dureros. Ploaia inca bate cu o putere nemarginita in geamul ce parca nu mai poate sa le faca fata stropilor imensi de ploaie ce il lovesc ca niste bombe. Respir greoi, iar un zambet fals si trist imi apare printre lacrimile ce se scurg ca margelele de roua, de pe nemuritoarele plante in diminetile din primele zile de toamna.
Ma intreb continuu de ce am fost eu aleasa dintre atatea milioane de oameni sa traiesc cu un demon in mine, de ce trebuie sa imi impart fiinta cu acest spirit ce pare a fi mai puternic decat mine? Mii de intrebari fara raspuns si uneori fara sens imi trec prin mintea zapacita de ganduri si evenimente. Si totusi printre toate intrebarile, gandurile, evenimentele una iese mereu mandra si stralucitoare la iveala: Pentru ce am fost aleasa sa port acest demon cu forma de lupoaica alba? As vrea sa stiu raspunsul acestei intrebari ce ma chinuie si ma arde din ce in ce mai tare.
Din noaptea pustiita si rece se aud sirenele masinilor ce anunta sfarsitul glorios al altei fiinte de pe acest taram. Oftez si privesc cerul plin de nori intunecati printre care se zareste foarte slab cateva raze din lumina alba, recea lunii ce pare uneorii a fi o mireasa moarta ce imbina in fiecare noapte fericirea cu tristetea, iar aceasta combinatie ii dau o stare euforica ce multi ar dori sa o aiba. Uneori imi doresc sa mor ca sa scap de aceasta povara ce nu doresc sa o am, dar ea ma doreste cu ardoare si nu ma lasa sa plec de pe aceasta lume ingropata in intuneric si mizerie.
Un tunet puternic si furios zguduie cerul. Ma cutremur si incerc sa imi opresc plansul pueril. Simt cum demonul ce acum face parte din viata mea vrea sa-mi vorbeasca si totusi se abtine tacut intr-o lumina sumbra din interiorul meu. Imi strang mainile in pumni apoi lovesc cu putere geamul ce se afla in fata mea.
Stiu ca acest demon vrea sa imi ea locul, sa ma indeparteze de propria-mi fiinta, sa ma inchida in propria-mi inchisoare ce se afla in interiorul meu, in care aceasta lupoaica este inchisa. Acum stiu ca scopul meu este sa nu o las niciodata sa evadeze, ca mai apoi sa imi ia locul. Nu am sa las asta sa se intample niciodata. Demonul din viata mea nu va scapa. Aceea zi nu va veni niciodata.
Spor la citit! Votati!
_______________________________________
I'm miles from where you are,
I lay down on the cold gound
I, I pray that something picks me up
And sets me down in your warm arms
|
|
