 Antikku*Little star*Din: ``
Postari: 103
|
|
PREFAȚĂ
Mi-am lăsat privirea în jos, știam ce însemn pentru el. Dar mai știam și că nu pot lua locul acelei persoane care i-a marcat menirea, care i-a schimbat viitorul și care l-a iubit cu prețul vieții. Nu eram geloasă, pentru că ar fi fost inutil. Știam că el mă iubește, dar îmi era greu să accept că vede în mine persoana de altădată, persoana care în tinerețea sa îi fusese de fapt realitatea. Ea însemnase pentru el scopul vieții, și făcuse întotdeauna tot ce voise.
Nu, nu puteam fi geloasă. Ea era moartă, dar îmi părea rău pentru el, și mai ales pentru copiii lui. Erau într-adevar niște persoane minunate. Și totuși, încă mi se părea ciudat să merg la liceu cu fiica mea. Să ai șaptesprezece ani, să fi aproape căsătorită și să iubești un om care ar putea să-ți fie tată nu era simplu, dar, era un lucru care îmi dădea aripi de speranță. Și, mai mult de atât, dragostea noastră putea învinge orice obstacol. Chiar și durerea copiilor rămași fără mamă.
`Până când moartea ne va despărți`
UNU
Fusese o zi îngrozitoare, o zi plină și din punct de vedere psihic, dar și fizic. Trebuise să mă trezesc la șase fără un sfert, să mă îmbrac în doar cinci minute, să imi fac ghiozdanul, și să merg la școală. Ei bine, nu era chiar o zi normală, dar, aveam un beneficiu - urma să merg în acea tabără anuală organizată de director și profesoara de Engleză.
Cum încă nu-mi luasem permisul de conducere, și, mai mult, nici mașină nu era vorba să îmi ia părinții prea curând, am luat autobuzul. După trei sferturi de oră în care am numărat efectiv secundele, autobuzul m-a lăsat la o stație jumate de liceu, se stricase. Am luat-o la fugă, și toată coafura mea specială se dusese pe apa sâmbetei când într-un final am intrat la prezentare. Trebuise să prezint istoria Marii Britanii, fapt care-mi putea aduce acea excursie de patru săptămâni in marea și frumoasa Anglie.
Mi-am desfăcut părul, încercând să-l aranjez, dar numele meu a fost strigat, așa că am ieșit pe scenă ca dintr-un film de groază. Ei, nici chiar, dar nici din Vogue nu eram scoasă.
În regulă, mi-am terminat prezentarea în doar cincisprezece minute, și am ieșit în aplauzele publicului. Ei bine, puteam doar să sper. Mâinile îmi tremurau, tocurile abia îmi susțineau picioarele înalte, și fața îmi părea palidă. Așa m-am privit în oglinda băii un timp, până când Magda a venit să mă cheme. De fapt directorul o trimisese, voia să mă vadă. Ei bine, abia atunci a început greul. Singura mea tangență cu directorul fusese în prima zi de liceu, acum trei ani, la deschidere. Și nici măcar nu fusesem atentă. Dar reținusem că părul său era negru, prins într-o coadă subțire la spate.
Nu era ca și când nu l-aș fi văzut prin școală, eu doar eram emoționată că nu voi reuși să scot nicio vorbă în preajma lui. Discuțiile autoritare nu mă vor caracteriza niciodată.
Am bătut ușor la ușă, și am privit-o pe Magda cu buzele strânse. Simțeam luciul rece și lipicois ce-mi delimita buzele într-un mod enervant de volptuos. Nu ar fi trebuit să-l aleg pe cel mentolat, era mai mult un anestezic. Am auzit un „intră” categoric, și am apăsat pe clanță. L-am văzut stând sprijinit de birou, cu un plic alb în mână. Am pășit sfioasă, oprindu-mă imediat lângă ușa care se închisese cu un zumzet groaznic. Nu aveam nicio idee de ce eram așa terifiată, dar inima îmi bătea cu putere. Mă simțeam ca la prima întâlnire, sau poate, ca la primul concert adevărat la care fusesem. Dar atunci aveam doar cinci ani! Am inspirat adânc, privindu-l fix.
Era îmbrăcat într-un costum gri închis, iar cravata era și ea de o culoare asemănătoare, deși liniile orizontale o cam stricau.
-Bine ai venit Ema, ia un loc.
S-a așezat și el pe scaunul pompos din spatele biroului, punând plicul în apropierea mea. Scaunul era incomod, sau poate eu stăteam prea țeapănă. Mă simțeam de parcă aș fi pus o bombă la metrou, sau poate, de parcă aș fi dat foc la cataloage. Dar nu făcusem nimic de acest fel. Nu din câte îmi aminteam.
-Ema, te simți bine?
-Sunt în...Sunt în regulă, domnule director, m-am bâlbâit cu o voce ștearsă.
A afișat un zâmbet molipsitor, și, involuntar, colțul drept al gurii mi s-a ridicat.
-Ști ce am aici? a arătat spre plicul cu pricina
Am dat din cap dezaprobator. Dar era clar că știu, biletul meu spre Anglia!
-Ai caștigat Ema. Ai câștigat. Inspectorul s-a arătat impresionat de prestația ta și a vrut neapărat să mergi în Anglia. Trebuie să urmezi cursul de perfecționare.
Normal, trebuia să și învăț.
-Mulțumesc mult.
-E în regulă. Știi, s-a ridicat de pe scaun privind pe geam – eram la etajul trei – cineva mi-a spus odată că anumite lucruri se întâmplă cu un scop. Sper ca tu să reușești ce ți-ai propus în viață.
L-am privit. Nu aveam ce să spun.
-Ema, plecarea este în seara asta la ora douăsprezece fix. Autocarul nu așteaptă. Vreau să-mi confirmi prezența ta.
-O să , am îngăimat eu când fără să vreau i-am observat ochii. Erau de un ciocolatiu fierbinte, de parcă ar fi fost o fântână arteziană în mijlocul Parisului, o să fiu...acolo.
M-a privit cu același zâmbet tipic, și m-am ciupit de mână ca să-mi revin.
-Mă scuzați, o să fiu acolo la doisprezece făra douăzeci.
-E în regulă. Magda mi-a zis că vreți să mergeți împreună.
Am dat aprobator din cap.
-O să venim la tine la unsprezece jumătate, e în regulă? Vreau să am și acceptul părinților tăi.
-E în regulă, ei sunt acord.
-Sunt sigur de asta, Ema.
I-am privit încă o dată ochii și am ieșit din bicrou amețită. Magda încă aștepta la ușă.
-Vezi că nu a fost mare lucru?
-Mhm.
-Haide Em, o să fie bine. Tata nu urăște pe nimeni. Ți-a zis că o să venim la tine la unșpe jumate?
-Da.
-Bine, deci, mergem să bem un suc.
-A...da.
Nu mă puteam duce cu gândul mai departe de acei ochi ai directorului. Îmi dădusem seama că ceva se întâmplase atunci, în acele momente, dar nu aveam idee că se va întampla nimic mai departe. Eram doar o adolescentă aiurită. Iar el, el era tatăl celei mai bune prietene.
_______________________________________
|
|
]..sper că nu o să exagerez prea mult în poveste.
)
:e tare partea asta 
tooot! sa`l continul! ca de nu... te sparg! 