Artemis
Moderator
 Inregistrat: acum 13 ani
Postari: 668
|
|
Luminițe
Seară-i, doamne, peste lumea înnegrită, murdară și zdrențuită,
Ce învelește întreg Pământul pe la margini și prin centru.
Zăpada-i moartă pe alee, fulgi cad, dar nu mă mai fac fericită,
Căci lumina Lunii nu mai e ce-a fost și nu va mai fii pentru.
Negru, negru și iarăși negru, ochii mi s-au albit, iar prin ei
Văd curcubeie, minuni indispensabile morții, unelte vechi,
Strălucire de diamant, părul mărului, ghiocei de tei
Și aruncate-n geam, clipocesc și luminează din urechi.
Se sting, se aprind, apoi piu! piu! și tot așa până când ochii-mi mor
Și capul îmi plesnește de zgomot, de asurzirea neliniștii, nesiguranță...
Amar și toate cele ce vor să vină după, luați-mă acum, când mă dor
Toate simțuri inexistente, ce le am cu mine, în credință și-n speranță.
Mă apasă și mă îneacă toți demonii și îngeri, laolaltă cad în flăcări
Peste mine, mă zdrobesc și mă-nvie iară ca să-mi văd sfârșitul infinit
Și ziua și noaptea, să tremur îndurând, să pier în amurg și să trăiesc în zări
Sufletu-mi aleargă sus-jos, cer-iad, nori-cenușă, pe uși iese, intră sucit.
Și mă arde, mă cutremură, mă încălzește o teroare colorată și aiurită
Ca mine de nehotărâtă și tristă, înduplecată la viață prin iubire, drag
Și euforie timpurie. Să fii trăi așa, muream devreme și-ndrăgostită,
Pe când aleluia mor și-nviu când vreau, nu simt nimic, sunt un mag.
Dar oare ce să fie astea? O ploua oare în ținutul de ninsoare?
Sau poate-i doar o stea căzătoare prin ramurile copacilor-fantome
Aerul stă, negru din nou, moarte dulce ce-mi vii, nu se simte nicio boare
Roșu, verde, albastru și galben împrăștiate pe de-a-ntregul de arome.
Mă sufocă cu dulceața lor irezistibilă, ma tăvălesc la pământ și mă-ngroapă
În zăpada cea acidă ce mă ciupește de pânza-mi piele, fața-mi arde înghețată,
Zgribulită de viață și de avalanșă de iubiri neîmpărtășite cântate la o harpă
De aur, compusă din lumini și luminițe, direct din Lună și din Soare înveșmântată.
Și stau și privesc cerul din noul meu loc rece, alb, pur, etern și pustiu,
Ce pare că mă vrea tot mai adânc, în inima sa îngropată adânc
Și ferită de demoni, de îngeri, de moarte, de înviere, doar în sângeriu
Să stau și să-mi văd luminițele din intrarea în al meu veșnic mormânt.
_______________________________________
|
|
